1. A trăi, simţi, gândi şi acţiona înţelegând că Dumnezeu este centrul Universului, că este omniprezent, omniscient şi omnipotent, deci realizând că există o Ordine Universală Divină la care noi putem să participăm, prin liberul nostru arbitru.
Există o ordine în univers susţinută şi condusă în mod perfect de o Conştiinţă Supremă, atotputernică şi atotştiutoare, căreia oamenii îi dau diferite nume: Dumnezeu, Allah, Shiva, „Spiritul lumii” şi altele.
Această ordine are ca scop evoluţia şi transformarea fiinţei umane de la o fiinţă dominată de porniri instinctuale către o fiinţă conştientă, perfectă, desăvârşită şi , de ce nu, îndumnezeită.
Acest principiu îl pune pe Dumnezeu în centrul Universului.
Principiul nu cere neapărat să ne raportăm cu supunere, adorare şi umilinţă la Dumnezeu (deşi acestea pot constitui perspective bune şi potrivite pentru mulţi oameni), ci ne sugerează că este bine să ţinem cont de existenţa ordinii divine perfecte ce se manifestă oriunde şi oricând, de necesitatea de a respecta ordinea divină şi de necesitatea de a face toate eforturile pentru a ne desăvârşi, aspirând spre perfecţiunea interioară (cea exterioară este, de fapt, doar o consecinţă a celei interioare).
Totodată acest principiu avertizează că acele concepţii care pun omul în centrul universului, numite în mod generos „umaniste” sunt, de fapt, altare de venerarea egoului şi minţii limitate umane, a personalităţii imperfecte, nerafinate şi efemere a omului încă necrescut interior, a raţiunii lipsite de înţelepciune şi de respingere a bunului simţ, a evoluţiei spirituale şi a transcenderii egoului către un nivel evolutiv perfect.
Niciodată astfel de curente decadente nu consideră, măcar, că o capodoperă şi centru al Universului ar fi un om perfect, nelimitat şi chiar îndumnezeit, cum este, de exemplu excepţionalul avatar şi Mâtuitor divin Iisus Cristos, ci omul puternic dar limitat, supus încă pasiunilor sale inferioare şi ego-ului.
2. Scopul existenţei nu este satisfacerea nevoilor senzoriale prin consumul de senzaţii ci folosirea permanentă a liberului nostru arbitru pentru a ne transforma şi a evolua, până la atingerea stării de desăvârşire interioară (cea exterioară urmând-o, apoi, prin necesitate), în aspiraţia noastră de a fi una cu Creatorul Universului, Dumnezeu şi, totodată, de a-i ajuta şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru.
3. A învăţa şi a practica în mod înţelept iubirea de Dumnezeu şi de oameni, iubind celelate fiinţe la fel ca pe noi înşine.
4. A pune în aplicare maxima „Ce ţie nu îţi place altuia nu-i face”, a învăţa să înţelegem Iubirea şi Binele Universal, a împlini mereu şi din răsputeri Binele şi a fi nonviolenţi.
De fapt, Iubirea fundamentul al Universului şi ea primează chiar înaintea dreptăţii.
5. A căuta şi a spune întotdeauna Adevărul. Cinstea nu implică să fim rigizi, fiindcă Adevărul fără iubire este fanatism, dar a cultiva Adevărul în viaţa noastră ne conduce către autentic şi către fericire.
6. Munca este iubirea materializată iar scopul ei nu sunt banii (care apar, oricum, dacă suntem serioşi, înţelepţi si eficienţi), ci ajutorul pe care îl putem oferi celorlalţi şi care este, de fapt, o şansă şi un privilegiu pentru cel care munceşte.
7. A nu fura. E bine să ne fie clar că, în afară de gestul propriu-zi, chiar şi a deţine lucruri de care nu avem nevoie sau a acumula bani şi proprietăţi mai mult decât putem folosi sau consuma este, de asemenea, un sui-generis furt!
8. A ne transforma prin practică spirituală, pentru a cunoaşte şi manifesta bunul simţ şi inteligenţa, acestea împreună însemnând noţiunea de înţelepciune, ştiind, totodată, că fără o practică autentică şi consecventă, este uşor să confuzi Adevărul cu Iluzia.
9. A înţelege relaţiile dintre fiinţele umane de sex opus bazate, în primul rând, pe iubire, aspirând, astfel, pentru trăirea Iubirii Perfecte, folosind sexualitatea (cel mai bine cu continenţă) numai ca un instrument al iubirii. Din această perspectivă, de exemplu, căsătoria din interes nu înseamnă altceva decât prostituţie”cu acte în regulă”.