Primă etapă este numită metanoia, cuvânt grecesc tradus prin termenul „pocăinţă”, dar el înseamnă, propriu-zis, asceză purificatoare, iar această purificare şi focalizare a conştiinţei practicantului creştin este orientată la nivelul Inimii.
Aici, făcând să coboare lin mintea în inimă, el va obţine o veritabilă osmoză între aceste două aspecte cumva polare ale fiinţei, ceea ce va trezi sufletul.
Metanoia provine de la meta (întoarcere) şi de la noeo, care semnifică percepţia noastră despre realitate. Aceasta se referă la întoarcerea conştiinţei individuale umane de la lumea empirică exterioară, de la vălul efemer al iluziei universale către suflet, către Dumnezeu. Primul pas al reîntoarcerii sau metanoia este revenirea în Inimă sau trezirea sufletului.
Cea de a doua etapă a rugăciunii inimii este nepsis – „trezirea” – unificarea extatică a fiinţei în „creuzetul harului divin”.
Aceasta este, de fapt, o stare de unitate profundă a Inimii umane cu inima divină, o unificare extatică a omului în „creuzetul harului”, altfel spus într-o condiţie de primire a Graţiei Divine, pentru că harul este, în realitate, graţia cu care Dumnezeu „unge”, sfinţeşte creştetul şi Inima fiinţei umane.
Ea este marcată de trezire, conştienţă, hiperluciditate, hiperatenţie.
Trebuie să avem grijă să retragem gândurilor forţa lor vitală, însă fără a ne lupta cu gândurile, pentru a pacifica mintea şi a o transfigura.
Cea de a treia etapă este participarea plenară la lumina Dumnezeiască şi la energiile (puterile divine) prin „întâlnirea” sau fuziunea directă şi nemijlocită cu Iisus Cristos, în faţa Tatălui, în Împărăţia Duhului sfânt. Aceasta este Realizarea divină, Desăvârşirea, Perfecţiunea sau Mântuirea.
Întreaga forţă subtilă a omului devine o ofrandă, metamorfozându-se în inima conştientă.
Întreaga energie vitală este şi ea unificată în inimă şi orientată ca ofrandă către Dumnezeu, prin sublimare şi alchimizare. „Dumnezeu poate lua astfel în stăpânire şi partea poftitoare (partea inferioară) a sufletului (Grigorie Palama) şi astfel poate readuce dorinţa la originile ei”.
Altfel spus, prin Graţia Divină putem trăi la nivelul Inimii aprofundarea şi esenţializarea oricărei dorinţe. Originea şi cauza esenţială a oricărei dorinţe este numită în cadrul creştinismului „erosul de Dumnezeu”, de care vorbeşte foarte profund Ioan Scărarul sau Apocalipsa, eros care îşi adresează chemarea chiar „omului doririi” (fiinţei umane caracterizate preponderent de planul dorinţelor şi aspiraţiilor celeor mai diverse) şi care, PRIN SUBLIMARE ŞI NU PRIN NEGARE,
face ca dorinţa lumească să devină eros (iubire) de Dumnezeu.
Aceasta este o veritabilă Alchimie a Inimii, mai aproape de
noi şi mult mai importantă decât alchimia exterioară, care rareori transformă metalele obişnuite în aur.
Pentru cel ce îşi înalţă sufletul la Dumnezeu şi îl aşează astfel în Dumnezeu, trupul este preschimbat şi alchimizat şi devine un lăcaş al lui Dumnezeu. Acesta împărtăşeşte avântul sufletului şi i se alătură acestuia în comuniunea Dumnezeiască.
Această transfigurare a lui eros (iubirea) în agape (beatitudinea divină) este o constantă a tradiţiei creştine.
„Fericit este cel care are faţă de Dumnezeu un dor asemănător celui pe care îl are îndrăgostitul, nebun faţă de iubita lui” spun chiar şi părinţii bisericii.